p. 251

18.2. Evidenţa arheologică colaterală [C. antropologie; rituri funerare§]

Există şi alte domenii de cercetare care pot contribui la iluminarea peisajului. Unul dintre ele este antropologia. Desigur, prima condiţie pentru existenţa unor studii antropologice este chiar “materia primă”, respectiv necropolele de înhumaţie, ceea ce nu este cazul pentru arealul studiat. Antropologia românească este departe de a oferi date suficiente, fie şi pentru perioade pentru care studiul ar fi fost posibil[72]. Informaţii interesante pot fi însă extrase din amplele studii existente pentru Ungaria[73] şi Bulgaria de NE[74]. Chiar dacă valoarea acestor studii este, pentru arealul nostru de interes, cu totul circumstanţială, ele oferă modele care, mutatis mutandis, sugerează realităţi ale societăţii de la sfârşitul epocii migraţiilor. Pentru Ungaria, analizele antropologice aplicate necropolelor de epocă avară demonstrează, pe de o parte, segregarea relativă a necropolelor populaţiilor uralice şi central-asiatice (= avarice native) de cele ale federaţilor, fie ei bulgari (cutriguri), slavi sau germanici (gepizi sau longobarzi)[75], pe de altă parte arată diversitatea de origine a avarilor (turco-uralică şi heftalită sau nord-iraniană), existenţa centrului de putere avar între Dunăre şi Tisa mijlocie (cu câteva necropole importante şi la nord de lacul Balaton), cât şi dispunerea “aliaţilor” în “prima linie”, în proximitatea frontierei romane. În conglomeratul avar, elementul dominant mongoloid (sau euro-mongoloid) nu reprezintă decât 16%,

p. 252

elementele majoritare fiind rasa europoidă înaltă (slavă, 27,2%), urmând nordicii (germanici, 20,8%), tipul Cromagnon (18,2%; două din cele trei subspecii provin din zonele din marginea stepei nord-pontice, reprezentând populaţii – baltice? – asociate slavilor), în timp ce tipul mediteranoid reprezintă o pondere de 15,4%[76]; acest din urmă tip are subtipuri de origini diverse, dar marea majoritate poate fi alocată populaţiei provinciale romane[77]; nu lipsesc tipuri microasiatice, sud-cauziene şi vest-europene, care sunt datorate aceluiaşi mediu imperial. Aceste cifre, pe de o parte, sunt sensibil similare cu cele sugerate de interpretarea izvoarelor, ceea ce le conferă o substanţială credibilitate, iar, pe de altă parte, acreditează ideea supravieţuirii unui element romanizat, mai greu documentabilă prin alte mijloace, deşi sustenabilă, deductiv, măcar prin certitudinea existenţei captivilor (ilustrabilă atât prin litera izvoarelor literare, dar şi prin existenţa numeroaselor piese de factură meşteşugărească romană). Studiul antropologic este exploatabil istoric sub multe aspecte, dar am să mai aduc aici doar câteva detalii de maxim interes. În primul rând – atestarea existenţei unui element proto-bulgar încă din secolul al V-lea[78], ceea ce deja am susţinut, din analiza izvoarelor. În al doilea rând – creşterea ponderii elementului mongoloid în epocă avară târzie[79], ceea ce confirmă teoria celei de a doua migraţii avare (680). Un detaliu picant, care deschide calea unei înţelegeri mai aplicate a mecanismelor sociale, este constatarea diferenţelor rasiale între seriile masculine şi feminine din unele cimitire, uneori aceste diferenţe exprimându-se şi la nivelul inventarului funerar[80]. Interpretările posibile ale unor astfel de situaţii sunt, deocamdată, mai multe: fie scenariul “răpirii sabinelor”, fie presupunerea că înţelegerile între clanuri aveau un sens mai profund decât alianţa militară, inclusiv regula căsătoriilor exogame. Precizarea scenariului plauzibil, pentru fiecare caz în parte, ar putea produce explicaţii istorice mult mai coerente decât cele pe care le putem furniza astăzi. În fine, o ultimă concluzie interesantă, la intersecţia studiilor de antropologie şi arheologie, este concluzia că inventarul funerar tipic avar se răspândeşte foarte rapid, caracterizând marea majoritate a mormintelor a căror schelete nu prezintă caracteristici asiatice, ceea ce înseamnă că aculturaţia a fost foarte rapidă, iar caracteristicile culturale ale “autohtonilor” s-au disipat în doar câteva decenii[81]; se includ în această categorie inclusiv morminte bogate, cu cai înhumaţi, ceea ce trimite la aristocraţia germanică.

Analize antropologice efectuate pe şapte cimitire creştine din secolele X-XVII (majoritatea pe segmentul secolelor X-XIV), în Bulgaria de nord-est (raionul Tolbuhin), deşi se referă la o epocă diferită şi interferează date (parazite, în contextul acesta) despre populaţii apărute în zonă mai târziu (bulgari, pecenegi, cumani, turci), prezintă o situaţie interesantă, aruncând cel puţin o lumină indirectă asupra prefacerilor de la cumpăna secolelor VI şi VII. Tipul rasial cel mai frecvent (pentru care nu am găsit o cifră de ansamblu) este tipul mediteranoid, urmat de tipul nordic (numit astfel de sursă; se referă la slavi), urmat de rasa mongoloidă (pentru care de asemenea, nu am găsit o estimare de ansamblu)[82]. Toate tipurile rasiale descrise au fireşte numeroase variante şi caractere secundare, datorate secolelor de metisare. Tipul nordic este alocabil etnic slavilor, cu menţiunea existenţei unor variante est-baltice. Tipul rasial mongoloid are şi el numeroase variante şi nu se datorează totdeauna bulgarilor lui Asparuch. Autorii au ezitări fireşti de a aloca unei populaţii anume tipul rasial mediteranoid. Mai multe detalii nu interesează aici.

Complementar, avem analiza ritului funerar din necropolele precreştine din aceleaşi teritorii[83]. Principalele tipuri ale ritului incineraţiei, având cvasi-exclusivitatea, sunt incineraţia în urnă şi incineraţia în groapă. Nici aici nu am găsit cifre de ansamblu, dar primul tip pare să dea, pentru incineraţi,

p. 253

aproximativ jumătate din cazuri, iar al doilea tip s-ar afla în apropiere, cu o estimare în jur de 40%. Aceasta ar fi situaţia pentru necropolele exclusiv de incineraţie. Pentru necropolele birituale, ordinea celor două tipuri de incineraţi pare să se inverseze[84]. Dacă alocarea primului tip slavilor nu a făcut nimănui probleme[85], în schimb mormintele cu depunerea resturilor de incineraţie direct în urnă prilejuieşte oscilaţii de la autor la altul sau chiar de la articol la altul[86], ezitări care îi vizează însă numai pe proto-bulgari şi slavi. Nu înţeleg de ce cazul balticilor nu este adus în discuţie, fiindcă incinerarea în această variantă este pentru ei foarte caracteristică[87]. Piesa ceramică de la Budureasca, difuziunea unor tipuri de fibule[88], rapoartele antropologice, toate conduc la concluzia că o parte din balticii de la Nipru au fost antrenaţi în migraţia slavă. Numărul acestora însă nu poate fi foarte mare (nu au lăsat urme în limbă şi toponime). Înţeleg de ce nu a fost formulată ipoteza unor populaţii daco-romane, dar această discuţie nu va mai putea fi amânată. Înţeleg şi revolta lui Stanilov referitoare la ipoteza părăsirii creştinismului de către populaţia romană[89] după prăbuşirea limes-ului[90], însă rămâne un fapt că înmormântările creştine dispar, la Dunărea de Jos, pentru mai bine de două secole. Să fi fost alungaţi sau ucişi toţi foştii locuitori? Nici acest fapt nu ar avea precedent. Şi apoi – prin ce miracol s-ar fi “romanizat” formele ceramicii slave de la Dunărea de Jos, în absenţa unor purtători ai tradiţiilor culturale romane? Sigur, nu numai că nu excludem, dar chiar presupunem că o parte din supuşii nord-dunăreni ai slavilor – familiile în primul rând! – şi-au urmat stăpânii în noua locaţie. Proporţia între cele două tipuri fundamentale de incineraţie, de la Sărata Monteoru (6:7), pe de o parte, şi de la sudul Dunării (1:2), pe de altă parte, ne indică însă că doar o mică parte a nord-dunărenilor au migrat în siajul slavilor (se poate presupune şi că o parte din ei au fost asimilaţi cultural, inclusiv sub raportul ritului funerar). Sub influenţa noilor veniţi, o parte a supravieţuitorilor imperiului, lipsiţi de îndrumarea bisericii, au putut opta pentru un alt rit funerar. Sigur, acestea sunt speculaţii, însă speculaţii susţinute de coincidenţa unor grupe ceramice de la Capidava şi Garvăn-Popina, grupe care sigur nu sunt slave, ci valorifică experienţa culturală romană.

Analizele antropologice şi de ritual funerar din nord-estul Bulgariei sugerează o foarte intimă integrare socială între elementele slave (nordice, în general) şi cele traco-romane. Nu este şi nu poate fi foarte clar dacă este vorba despre elemente la origine sud- sau nord-dunăreană. Pe de o parte, integrarea cu elementele nord-dunărene este cu siguranţă mai veche şi mult mai plauzibilă. Nu îmi este însă deloc clar dacă există o “antropologie dacică” (nu prea are de unde), care ar fi diferenţele între tracii sudici şi cei nordici, nici dacă o diferenţiere între vechea viţă dacică şi slavi este operabilă (mă tem că nu). Integrarea slavilor cu unele elemente sud-dunărene, pe de altă parte, este sugerată, după cum am mai spus, de unele asemănări între morfologia unor vase de la Capidava (jumătatea secolului al VI-lea) şi din complexul Garvăn-Popina (jumătatea secolului al VII-lea). Întreaga situaţie aminteşte teoria “simbiozei”. Cu vechime mare pe tărâmul lingvisticii[91], ideea a primit o exprimare arheologică foarte interesantă cu ocazia primului congres de arheologie slavă[92]. Într-o prezentare scurtă dar absolut memorabilă, Ion Nestor a stabilit atunci câteva lucruri care au rămas valabile, în linii mari, până în zilele noastre: caracterul fundamental distinct al antichităţilor slave din teritoriile slave primitive faţă de cele de pe teritoriul de astăzi al României; ceramica lucrată cu mâna nu este totdeauna slavă, nici măcar în

p. 254

obiective “consacrat” slave, precum Sărata Monteoru sau Suceava-Şipot; inexistenţa unor “civilizaţii paralele” (slave şi romanice), cu excepţia nordului Moldovei; existenţa, în sudul României, a unei singure culturi, Ipoteşti-Cândeşti, căreia profesorul îi aronda şi necropola de la Sărata Monteoru; în concluzie, Nestor formula ipoteza unui proces de simbioză a celor două populaţii, ipoteză care nu făcea decât să răspundă constatării că nu există un orizont cultural slav “curat”. Afirmaţiile marelui profesor român, deşi învăluite în cele mai prudente formulări, au găsit entuziaşti suporteri. În intervenţia sa la comunicarea lui Nestor, Dimitr Krandžalov[93] aduce formule radicale, pe linia “uniunii balcanice”, unele dintre ele foarte interesante. În esenţă, teoria spune că, din una şi aceeaşi populaţie, trăind în simbioză, compusă din elemente originar romanizate şi slave, s-au format, prin asimilare lingvistică, două popoare diferite, unul vorbind o limbă romanică, la nordul Dunării, iar altul o limbă slavă, la sudul Dunării; îndelungata convieţuire a lăsat însă urme profunde în limbă, obiceiuri, port, profil psihologic, etc. Principalele argumente ale cercetătorului bulgar sunt din sfera lingvisticii[94], care era revoltat – pe bună dreptate – de pagubele provocate de interpretările naţionaliste[95]. Atât analizele antropologice, cât şi analiza formelor de la Popina-Garvăn, par să dea dreptate lui Krandžalov, chiar mai mult decât ar fi crezut. Între români şi bulgari există o serie de similitudini, de ordin psihologic, comportamental, folcloric, lingvistic, care sunt frapante chiar şi pentru un nespecialist[96]. Nu pot să nu spun însă că o serie de premize sunt greşite, şi sunt chiar premizele lui Nestor. Ceramica slavă lipseşte, practic, din aşezările Câmpiei Române[97]. Singurul aspect de simbioză daco-romano-slavă care poate fi atestat este comunitatea de la Sărata Monteoru, care însă nu este parte a culturii Ipoteşti-Cândeşti, ci, cel mult, expresia unei culturi înrudite. Această comunitate mixtă a jucat, foarte probabil, un rol în formarea poporului bulgar de mai târziu, inclusiv în procesul foarte rapid de romanizare a formelor ceramice, fenomen care a fost constatat mai demult[98]. Au jucat aceste împrejurări vreun rol în formarea poporului român (altul decât debilitarea corpului social)? Este posibil, dar deocamdată nu există argumente arheologice clare. Argumente lingvistice din cele mai serioase, indică, din contră, că influenţa slavă asupra limbii române nu datează înaintea secolului al IX-lea[99]. Cum ar fi putut fi astfel în condiţiile “simbiozei” generalizate? Simbioza poate fi acceptată ca plauzibilă, cu argumente, pentru acea parte a populaţiei locale, mai mult sau mai puţin romanizată (mai puţin – e mai sigur), care a fost antrenată în migraţie, inclusiv la sudul Dunării. Sinteza finală, daco-romano-slavă, va avea loc mai târziu, şi nu pe calea “simbiozei” (care ar fi presupus o sinteză rapidă), ci pe aceea a “convieţuirii” (unor comunităţi distincte în areale proxime). Dacă nu ar fi aşa, cum s-ar explica faptul că Anonymus vorbea, multe secole mai târziu, de corpuri de armată slave şi valahe, referindu-se la compoziţia armatei lui Glad? (că textul ar reflecta o veche tradiţie de secol X, sau un text “inventat”, de secol XIII – e altă discuţie).

MAI DEPARTE - CONCLUZII

ÎNAPOI LA CUPRINS VOLUM I

---

§ Subcapitolul este prea mare, aşa încât a fost împărţit în mai multe fişiere).

[72] CRISTESCU & 1969, NECRASOV & 1967, HAIMOVICI 1984.

[73] LIPTÁK 1983.

[74] BOEV & 1987.

[75] LIPTÁK 1983, capitolul III (Perioada avară, p. 48-95), în special harta 7 (p. 94).

[76] LIPTÁK 1983, p. 80-84.

[77] O parte a acestei populaţii este de origine mai veche, romană timpurie, fiind întâlnită şi în necropolele de epocă hunică (LIPTÁK 1983, p. 43).

[78] LIPTÁK 1983, p. 49.

[79] LIPTÁK 1983, p. 49.

[80] LIPTÁK 1983, p. 60 (necropola de la Allatyán); p. 92 (necropola Kiskörös I).

[81] LIPTÁK 1983, p. 49.

[82] BOEV & 1987, p. 211-217. Nu există tabele analitice, pe rase, decât pentru două necropole (Čirakman şi Kragulevo), a căror medii dau 45,9% tipul mediteranoid (şi asociate, inclusiv dinaric), 25,7% pentru rasa mongoloidă şi numai 8,5% pentru tipul nordic; ultima cifră nu poate fi însă reprezentativă pentru prezenţa etniconului slav la sudul Dunării.

[83] STANILOV 1987; inclusiv Dobrogea de nord (românească).

[84] STANILOV 1987, comentarii în special la p. 42; p. 41, tabela 1, pentru necropolele de incineraţie; p. 44, tabela 2, pentru necropolele birituale. Aceste tabele prilejuiesc, din nou, observaţia nepotrivirilor rasiale dintre seriile masculine şi feminine. Pentru Kragulevo, de pildă, mediteranienii însumează peste 68% pentru seria masculină, şi numai 14% pentru seria feminină; aceasta din urmă cuprinde şi elemente nordice, absente din seria masculină. Situaţia recomandă exclusiv regula căsătoriilor exogame. Această instituţie este o explicaţie mult mai sănătoasă pentru aculturaţiile rapide de la Dunărea de Jos, decât “simbioza” indistinctă de care va fi vorba în continuare.

[85] Sau aproape nimănui. În arheologia românească tipul cu urnă acoperită este atribuit “autohtonilor” (destul de îndoielnic), de ex. ZAHARIA 1971, p. 283. Numărul unor asemenea situaţii nu justifică discuţii aprige.

[86] Dimitrov, Văjarova (bibliografia la STANILOV 1987, p. 46, nota 48), la care îl putem adăuga pe Fiedler (1992).

[87] RUSANOVA 1976, p. 41, harta de la fig. 21.

[88] CURTA & 1995.

[89] Populaţie care, în viziunea (ridicolă) Velizar Velkov (în aceeaşi colecţie propagandistică de articole din 1987, p. 21) nu mai era câtuşi de puţin romanizată

[90] STANILOV 1987, p. 40, cu referire la tezele lui Ion Barnea, din DID, III, 1971, p. 62. Principalul argument ar fi inexistenţa unui alt precedent istoric (părăsirea credinţei creştine, după o practică de trei secole).

[91] G. Weigand – Etnographie von Makedonien, Leipzig 1924, p. 59-68, la RUSSU 1981, p. 97 şi următoarele.

[92] NESTOR 1965.

[93] KRANDŽALOV 1965.

[94] De exemplu dezvoltarea identică a articolului postpozitiv în cele două limbi şi dezagregarea declinării. Există un mare număr de cuvinte, expresii şi formaţiuni [fonetice?] identice ;astfel de argumente au primit replici severe – poate prea severe – de la lingvişti români (RUSSU 1981, p. 97-101, cu bibliografia prolemei).

[95] Exemplul dat este foarte interesant: Vorbitorul considera că descoperirile Văzarovei, din zona Garvăn-Popina, reprezintă aproape exclusiv forme romane, nu slave, cum pretindea descoperitoarea (VĂŽAROVA 1965, VĂŽAROVA 1965 a). Acest punct de vedere, deşi prea radical, este mai aproape de adevăr, aşa cum am văzut (§ 5.2.9.), şi este reluat, aproape identic, trei decenii mai târziu (KOLEVA 1992).

[96] Specialiştii, în schimb, sunt foarte rezervaţi. Într-o discuţie cu dr. Ioana Popescu de la Muzeul Ţăranului Român, căreia i-am expus teoria “simbiozei”, cercetătoarea s-a arătat puţin entuziasmată de idee. O argumentare completă este greu de realizat, fiindcă ar fi necesar un studiu comparativist pe mai multe domenii (muzică, port, locuinţe, practici meşteşugăreşti, etc.), vizând mai multe teritorii cu particularităţi distincte (principalele provincii româneşti, dar şi nordul Bulgariei) dar, la o primă evaluare, să spunem intuitivă, asemănările dintre cultura populară românească şi cea din nordul Bulgariei nu par mai mari decât cele normale pentru o “zonă de contact”.

[97] A se compara rezultatele analizelor de la § 14 (Câmpia Română) cu cele de la § 5.2.3. (Bucovina), pentru a vedea că diferenţele sunt substanţiale. Cele câteva exemplare care eventual pot fi atribuite morfologiei slave, din Câmpia Română nu justifică pretenţiile de “convieţuire”, şi cu atât mai puţin pe cele de “simbioză”.

[98] MIJATEV 1948.

[99] PĂTRUŢ 1969, 1974; v. şi BĂRBULESCU 1929; GEORGIEV 1965; ipoteza este împărtăşită şi de unii arheologi (Radu Florescu în Dicţionarul de Artă Veche, 1982, titlul Paleoetnografie; Petre Diaconu în mai multe prelegeri de-a lungul anului 1997, ceea ce nu înseamnă că cei doi explică la fel secolele VI-VIII).